Nenea Andrei Plesu are un articol fain despre iubirile fericite. Filosoful :-) Gabriel Liiceanu zice in ultima sa carte ca un intelectual este acela care reuseste sa exprime ceea ce altii doar gandesc. Pai daca e asa, prietenul sau Plesu e 'telectualul meu preferat. Io-te aici:
....ar fi de reflectat dacă nu cumva iubirea adevărată nu se califică drept „adevărată“ tocmai în măsura în care provoacă fericirea protagoniştilor, în măsura în care e resimţită ca o împlinire fără breşă, fără sincope, regrete şi amărăciuni. Iubirea adevărată e o experienţă a bucuriei împărtăşite şi ea iradiază, ca atare, în întregul spaţiu din jurul său. Evident, nu am în vedere placiditatea bovină a unei nesimţiri în doi, nu cred în utopia unei exaltări de fiecare clipă, sau în convieţuirea paradiziacă, în care totul e roz, adorabil, ireproşabil. Vreau doar să spun că dacă o întîlnire de dragoste devine prea complicată, dacă emoţia, farmecul şi plăcerea se umplu, dintr-un motiv sau altul, de cearcăne, ceva în măruntaiele acestei întîlniri e pe cale de a se deteriora. De asemenea, dacă frumuseţea întîlnirii se cuplează cu nefericirea masivă a altora. O mare iubire care sfîrşeşte prin a ruina cariere, caractere, vieţi e o iubire mai curînd strîmbă şi are puţine şanse de happy end. Sintagme de tipul „sînt îndrăgostit fără speranţă“, „sînt îndrăgostit şi mă simt vinovat“, „sînt îndrăgostit şi nu mai sînt bun de nimic“ n-au ce căuta în vocabularul iubirii. Iubirea adevărată e creatoare, mobilizatoare, restauratoare. E tonică, simplă, vitală. Amărăciunile, neîncrederea, infernul geloziei, suspiciunile mărunte, spaima de viitor şi tot alaiul de indispoziţii cotidiene care confiscă uneori, inflaţionar, viaţa cuplului sînt preliminarii şi semne ale ratării. Iubirea fericită este, dimpotrivă, un corelativ al reuşitei umane, o binecuvîntare care îmbogăţeşte şi înfrumuseţează inventarul destinului pămîntesc. Fericirea se multiplică, atunci cînd e atentă la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului aşază asupra întregii comunităţi un cer mai curat şi mai hrănitor.
am găsit şi eu întâmplător pe net (cum, de altfe, ţi-am găsit şi ţie blog-ul :) ) pagina scrisă de Pleşu. mi se pare foarte tare pentru că aşa e, oamenii tind să vadă suferinţa ca forma supremă de trăire. ca o măsură a lucrurilor. într-un fel e, dar când o exagerezi doar de dragul trăirii, ajungi la pseudo-trăire. mi se mai pare că a punctat ceva important Pleşu: normalitatea, împplinirea, căutarea lucrurilor frumoase şi simple, dar adevărate. deci dă o altă dimensiune iubirii: împlinirea ei. că aşa e şi firesc.
RăspundețiȘtergere