de la altii citare

Probabil ca ar trebui sa scriu mai multe lucruri personale, de alea care sa para originale, dar nu prea pot. De f multe ori gandesc altii mult mai bine gandurile mele si le exprima asemenea. Asa ca citez o "nota berlineza" de-a lu' Plesu:

În mediile academice occidentale se discută aprins despre exigenţa „obiectivităţii“ în teritoriul studiilor religioase. Din ce perspectivă trebuie să se ocupe de religie un „om de ştiinţă“? Preferabilă pare să fie, evident, „distanţa critică“. Dacă vrei să fii riguros şi credibil, trebuie să refuzi în mod radical postura „adeptului“, să te fereşti de orice alunecare spre discursul consimţitor sau, mai rău, apologetic. Trebuie să laşi mereu să se înţeleagă că, de fapt, n-ai nimic în comun cu universul credinţei, că religia nu te interesează decît din unghi psihologic, sociologic, antropologic, istoric etc. De îndată ce îţi alunecă piciorul, de îndată ce începe să-ţi placă subiectul cercetării sale, ba chiar să aderi la substanţa lui intimă, devii suspect, demodat, în cel mai bun caz, cripto-fundamentalist, în cel mai rău. E citată cu simpatie vorba unui celebru matematician anglo-saxon: „Nu trebuie să fii triunghi ca să te ocupi de geometrie“. Mircea Eliade a înţeles imediat această lecţie şi a dovedit un adevărat geniu strategic, în efortul de a-şi reprima orice convingere, pentru a impune istoria religiilor ca „simplă“ istorie culturală. Cioran avea, prin urmare, dreptate să-l caracterizeze, la un moment dat, drept „un istoric al religiilor fără religie“. Henry Corbin, în schimb, unul dintre cei mai învăţaţi iranologi ai secolului XX, a devenit, dimpotrivă, oarecum marginal, tocmai pentru că a avut imprudenţa de a vorbi „dinăuntru“, de a se plia pe cercetarea sa pînă la identificare. Există totuşi o minoritate de specialişti, care au serioase rezerve faţă de indiferenţa „ştiinţifică“, deghizată, igienic, în „distanţă critică“. Da – spun ei – nu trebuie să fii triunghi, pentru a fi un bun geometru. Dar e musai ca un bun geometru să nu se îndoiască de existenţa triunghiului. Zoologul care se ocupă de elefanţi trebuie să admită că elefanţii există, ba chiar, eventual, să-i găsească simpatici. Altfel, cercetarea sa capătă o dimensiune fantasmatică şi maniacală.

Evident, în plan religios, lucrurile sînt mai complicate. Propoziţia „Dumnezeu există“ e de alt gen decît propoziţia „există elefanţi“. Pe de altă parte, nu poţi condiţiona competenţa prin recitarea Credo-ului. Credinţa, în sine, nu e o calificare suficientă, dacă vrei să devii Religionswissenschaftler. E însă tot atît de adevărat că fără o anumită experienţă religioasă, fără tematica, trăită nemijlocit, a căutării spirituale, ai puţine şanse să pricepi despre ce e vorba în textele sacre, ce este aceea o rugăciune sau ce-au avut în cap marii mistici şi marii reformatori religioşi. În general, nu poţi înţelege ceea ce ţi se pare futil şi nu are rost să cauţi sensul în lucruri pe care le socoteşti lipsite de sens.