Sunt un crestin-uneori-deist-cu-rabufniri-de-ateism. Ateii ma inteleg, ca si ei au iruptii de credinta. Deist pentru ca uneori am impresia ca Dumnezeu s-a retras din lume dupa primul bobarnac dat Universului. Lantul cauza-efect si "destinul" ce-mi pare uneori implacabil hranesc deistul din mine. Sunt si ateu, pentru ca mintea mea uneori il refuza pe Cel imposibil de cuprins. Oamenii care inspira singuranta in vorbe si pentru care totul este certitudine ma sperie, indiferent daca-s religiosi au ba. Probabil si eu fac asta, dar tem mai mult de oamenii fara indoieli.
Ma linisteste un pasaj de Chesterton:
"intr-o gradina, Dumnezeu l-a ispitit pe Dumnezeu. Intr-o maniera oarecare, supraomeneasca, a trecut prin groaza noastra omeneasca, a pesimismului. Lumea s-a zgaltait si soarele a fost maturat de pe cer, nu la rastignirea pe cruce, ci la strigatul de pe cruce: strigatul care marturisea ca Dumnezeu fusese parasit de Dumnezeu. Si acum sa ii lasam pe revolutionari sa aleaga un crez din toate crezurile si un zeu din toti zeii lumii, cantarind cu grija pe toti zeii eternei reintoarceri si ai puterii imuabile. Nu vor gasi un alt zeu care sa fi trecut si el printr-o revolta. Nu, sa-i lasam pe ateisti sa-si aleaga un zeu. Nu vor gasi decat o singura divinitate care a exprimat vreodata insingurarea lor; doar o singura religie in care Dumnezeu a parut pentru o clipa ateu."
- si unul de Simone Weil: "Dumnezeu a ingaduit sa existe lucruri altele decat El si valorand infinit mai putin decat El. Prin actul creator, El s-a negat pe Sine insusi, asa cum Christos ne-a poruncit sa ne negam pe noi insine. Dumnezeu s-a negat pe sine in favoarea noastra pentru a ne da posibilitatea sa ne negam pe noi insine pentru El."
superb! :)
RăspundețiȘtergere