Trebuia sa fim 4 in camera. Eu cu un prieten, "normalii", si doi "anormali", cate unul ptr fiecare. Era vorba de un "weekend cu orfanii". Nimic spectaculos, gandeam eu. Un pic de studiu din Biblie, doua filme, jocuri, mancare multa si hoop acasa, multumit de mine c-am trait ca un crestin veritabil.
Din fericire, am nimerit 8 in camera. Eu cu un prieten, "normalii", si sase orfani, cate trei ptr fiecare......
De o saptamana incerc sa scriu ceva despre asta si de fiecare ma blochez. Am sa scriu orice ar fi.
Suntem niste nemernici. In afara de tine, cel ce citesti aici, evident. Nemernici, pentru ca avem o istorie strabatuta de la un capat la altul de un firicel rosu de sange cat Amazonul de mic. Sa lasam mileniile in care eram "primitivi", e de-ajuns ultimul secol. Un genocid in Rwanda, un pogrom in Rusia, niste razboaie mondiale, un mic gulag, alt genocid in Bosnia, o generatia pierduta de aborigeni in Australia si-o leaca de razboi intre koreeni. Asta doar asa, la prima strigare.
Nasol de ei, dar noi ce treaba avem cu toate astea? Ca doar n-am dat in cap la nimeni, ne castigam cinstit painea, ne vedem de vietile noastre, tra la la. Nu? Pai nu. NU, pentru ca suntem cu totii purtatorii unei arme care face mai multe victime decat toate cele de mai sus la un loc: indiferenta. Cu cat suna mai banal si deranjant, cu atat mi se pare mai adevarat.
Am fost cateva zile in jurul a 75 de "orfani", cei mai multi cu cel putin unul dintre parinti in viata, dar toti victime ale indiferentei. Ciudat, inclusiv acolo ma tot guduram pe langa gandul ca "ce baiat fain sunt eu, ca uite, imi sacrific cateva zile pentru copii, cand altii pompeaza non-stop in egoul lor".
Ce faci cand ajungi in camera si prima impresie este una puternic olfactiva? S-au descaltat cu totii si boooom!!! Am cazut de acord ca seara ne vom spala pe picioare.
Baietii astia au multe in comun, dincolo de mirosul picioarelor. Exista un spirit de camaraderie geaman cu cel dintre detinuti/soldati. Greu de explicat dar il simti de la inceput. Ei stiu ceva, au un secret. Noi nu. Cand sunt impreuna cu fetele, fac pe cocosii. Cand sunt singuri, incep sa puna intrebari serioase strecurate printre mistocareli. Adolescentii par insensibili, au avut timp sa-si construiasca un zid protector in fata indiferentei, adica a oamenilor "normali". Cand a trebuit sa le scriu numele, toti mi-au cerut sa pun Y in loc de I. Mananca mult. Foarte mult. Si au un mod barbatesc de a-si comunica afectiunea, o imitatie de fightclub mai soft o leaca. Se pleznesc, se iau de gat, isi dau cate un spitz in fund, ce mai, prieteni buni.
Sunt simpatici. Seamana mult cu orice tanar "din afara". Dar au in ochi ceva care-i tradeaza. Ei sunt din alta lume si stiu asta. Si ei stiu ca noi stim. Noi stim ca ei stiu. Iar cand sunt impreuna, cu totii sunt extrem de galagiosi. Totusi, a fost cineva care i-a mutit. Un tanar care a trecut prin orfelinat, a fost copil al strazii si s-a hranit din gunoaie iar acum e o persoana noua: Adi Gliga. Mesajul lui, tradus intr-un limbaj accesibil, prin muzica, i-a cam potolit si le-a dat un pic de speranta.
De ce sa-ti pese? Da, mai bine sa traiesti tamp si egolatru momentul, sa uiti ca exista handicapati, orfani, aurolaci si alte soiuri de oameni care-ti pot tulbura ospatul zilnic. Ce treaba ai tu cu batranii puturosi, cancerosii si alti suferinzi? Iata un motiv foarte bun ca sa ramai sceptic sau ateu: poti trai linistit in indiferenta stiind ca nu esti rasponsabil pentru nimeni si nimic.
In timp ce scriu, ma uit la o discutie pe TVR intre Liiceanu si Plesu, una despre miracolul intalnirii. Plesu zice ca exista intalniri esentiale fara de care n-ai fi ce esti si ca, privite in urma, par orchestrate de "cineva". Ei zic ca daca doar intamplarea a facut ca ele sa existe e trist ca "n-ai cui sa-i multumesti" pentru ele....
In textul urmator o sa povestesc un pic despre Flavius, un baietel de 7 ani care stie sa joace fazan, vrea sa devina sofer si nu-i prea place cu astia mari in camera ca isi bat joc de el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu