Am fost pe la Maical. M-a intampinat cu un zambet imposibil de clasificat. O cafa? Normal, beau o cafa, ca sa prinda aroma vorbele dintre noi. Ne amintim de trecut, luam colegii la rand si zicem fiecare ce stim de ei. Discutie presarata cu banalitati dulci de-ti dadeau lacrimile. Discutam de cel care era tocilarul clasei si ajungem la concluzia ca "ce sa faci, daca nu ne-o placut cartea...". Acuma 17 ani, diferentele de "ramura" sociala dintre noi erau insesizabile, observam doar, de exemplu, ca maical nu prea avea adidasi de fotbal, juca "ca cizma" uneori, si la el expresia nu era figurativa. Intre 13 si 30 de ani insa, s-a cascat intre noi ditamai prapastia sociala. Eu sunt timisoarean cu masina si apartament, casatorit si "pocait", cu job si neste pretentii occidentale roind in teasta iar el, un anineant fara masina si cu o casuta, parasit de sotie si pe nicaieri, somer si cu pretentii/asteptari minime de la viata.
Plus un copil. Un mielusel de 4 ani care nu prea stie sa se bucure. N-a exersat asta ca n-a avut sala de antrenament. In jurul Craciunului, a plans cateva zile la rand, pentru ca maica-sa l-a sunat din Italia si i-a zis ca-i trimite cadou...... si cadoul..... n-a mai venit. Poate oare explica cineva ce se petrece in sufletul unui copilas cand mama ce l-a parasit il minte ca vine cadou de la Mosu' si Mosu' nu mai apare?
