Stiu, pentru un om care cerne lumea doar prin ratiune, coincidentele raman simple intamplari la care se ajungea oricum, mai devreme sau mai tarziu. De la aparitia vietii, fapt extrem de improbabil, pana la intalnirea cu un cunoscut intr-un magazin aflat la 1200 de km departare, toate se pot explica si nu-i cazul sa incarci cu sens si emotie niste simple efecte ale unui lant cauzal.

Acum cativa ani, mergeam cu trenul spre Bucuresti. Oboseala nu-mi permitea sa citesc, hurducaiturile nu ma lasau sa atipesc. Mi-as fi dorit tare mult sa am un MP3 player...... Am ramas agatat in gandul asta pana in gara. Era 4-5 dimineata. Eu asteptam venirea altor colegi. Un alt baiat, la fel de plictisit ca si mine, astepta sa se deschida o cafenea. Era trist. Mi-as fi dorit sa-mi povesteasca despre el. Parca citindu-mi gandurile, ma cheama inauntru la o cafea. Un barbat trebuie sa se simta tare strain de toate ca sa faca un astfel d gest. Nu, nu avea nevoie decat de cineva care sa-l asculte. Si l-am ascultat. Mult. Fusese repatriat din Geneva, saltat direct de la lucru si dus la aeroport cu ce-avea pe el. Ar fi putut sa mearga pana acasa dar n-a vrut, statea cu alti emigranti si s-a ferit sa-i "dea in gat". I-am zis si eu un pic de mine. Auzise de "baftisti" dar nu prea stia el cum ce se mananca (de parca eu stiu). Cand a auzit ca-s librar, a scos o carte "imprumutata" de la o biblioteca din Geneva si mi-a facut-o cadou. Stampila elvetiana mi-a confirmat ca baiatul nu batea campii.
O iau pe scurtatura si ajung la momentul despartirii. Imi zice: "ia stai" si baga mana in geanta: "uite, am un MP3 player pe care ti-l dau tie, eu nu mai am ce face cu el...."


Intr-o zi, rasfoiam intr-o librarie o carte si dau peste un citat de Arthur Koestler. Termin si trec la alta, una despre probabilitati, publicata de curand la Nemira. O deschid si dau peste un text referitor la Arthur Koestler. Care-i probabilitatea ca sa deschizi o carte despre probabilitati si sa dai peste acelasi nume ca in cartea anterioara? :-)


Saptamana trecuta ma plimbam pe malul marii. Un mal la care valurile isi depuneau mii si mii de pietricele slefuite de Timp, ca pe un fel de ofranda adusa Uscatului. Dupa vreo 3 ore de pura desfatare a ochilor, ma gandesc brusc la sotia mea care statea intr-o camaruta si invata la fascinanta materie Radiologie. Si-i spui Tatalui: Of, Doamne, daca-s gasi o piatra mai faina sa-i aduc si ei...."

Fac trei pasi, ma aplec si iau o ciudatenie de piatra. O curat de nisip si totusi niste nisip ramane intr-o forma si mai ciudata, parca lipit cu super-glue. Incerc sa-l spal, ramane. A ramas si acum. Un Dumnezeu care te face fericit c-o piatra si niste nisip: