Bunica-mea era mai mereu in bucatarie. Ipostaza cea mai familiara in care mi-o amintesc pe maica-mea era: ea in bucatarie si eu mort de foame. Nu petreceam prea mult timp cu ea, dar incepeam sa mananc cat ea inca mai facea scoverzi (cum adia ce-s alea?) si croafne (dar astea?). Infulecam ce-mi placea cat inca era fierbinte si ma durea stomacul. Amanam insa ce nu-mi placea pe motivul ca "ma arde" si cand terminam tot ma durea stomacul: metoda prin care-i dadeam de inteles ca sa nu mai gateasca asa ceva. La prima scanare a amintirilor, nu stiu alte momente din copilarie in care sa fi petrecut timp cu ai mei.
Acum e altfel, am evoluat. Supa la plic in 7 minute. Cartofi preprajiti in 5.
11 minute, cam atata dureaza o masa la un fast-food. Mai conteaza c-o mananci singur sau inconjurat de prieteni? Primul semnal de alarma a fost cand, la un restaurant select di pi cientru, i-am facut observatie chelneritei ca am comandat mancarea acum 15 minute si inca-s in asteptare. Raspunsul ei, politicos dar apasat: domnule, aici e restaurant, nu fast-food. Ma obisnuisem prea tare cu "doriti mediu sau mare?" si "sa fie si niste cartofi prajiti?".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu