"Cand vei ajunge batran vei ramane singur. Oamenii astia o sa te paraseasca." - asta ii zicea tatal fiului cand acesta isi abandonase viata in bratele monasticismului. Era pentru prima data cand batranul pastor plangea in fata copilului. Decenii mai tarziu, la 90 de ani, copilul Roger moare. NU in chinurile unei boli indelungate - nici uitat in vreo casa pe care viseaza cativa nepoti s-o primeasca mostenire. Moartea il gaseste cantand, singur, plus inca vreo 50 de frati. Eh, si alti 500 de credinciosi in jurul lui. Cand a fost injunghiat era pe genunchi, viata i s-a scurs repede in timp ce era purtat pe brate de calugari. Calugari care au facut semn bisericii sa cante in continuare. Si oamenii au cantat, nestiind ca s-au transformat in ingeri care-i indulcesc baietelului de 90 de ani trecerea in Fiinta. A murit mai frumos decat traiesc altii.
Un oarecare protestant Roger, pe cand avea 25 de ani, cumpara pe la 1940 o casa intr-un sat francez uitat de lume si adaposteste acolo refugiati de razboi. Un clopot pus la usa ii avertiza pe fugari ca trebuie sa se ascunda. Viitorul prieten al Mamei Tereza si al Papei si castigator al unui premiu Templeton mulge singura vaca din gospodarie si cultiva un petic de pamant pentru nefericitii oaspeti. E vizitat 2 ani mai tarziu de Gestapo. Sta pe tusa pana in 1944 cand se intoarce ca sa traiasca prezenta lui Dumnezeu intr-o simplitate sincera si molipsitoare. Vin alti protestanti. Cativa orfani ai razboiului isi gasesc linistea acolo. Dupa ani buni se alatura si un catolic. Urmeaza altii. Biserica din Taize, pustiita de molima revolutiei franceze si ani de zile cu lacat la usa prinde viata. Devine neincapatoare. Crestinismul incepe sa respire fix in leaganul ateismului. Trec zeci de ani pana cand, intamplator, un ignorant ca mine aude de Taize si decide sa incerce ceva nou. E vara anului 2005 si nimeresc, impreuna cu un coleg (sef?) intr-ale libraritului, fix la inmormantarea fratelui Roger, omorat cu 2 zile in urma de o romanca deplasata mintal.
Vara asta planuiesc sa merg a patra oara la Taize. Mi-e dor de satucul ala cum mi-e dor de casa parinteasca sau de locurile unde am copilarit. E ceva magic acolo. Parca trebuia sa va spun ce-i fain..... nu mai spun. Curiosii sa mearga si sa vada.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu