Drumul ce mai rapid intre doua puncte este intotdeauna cel mai lung. Asta cel putin in Timisoara. Daca o iei pe varianta scurta, castigi in distanta si pierzi in viteza, pentru ca majoritatea circula pe drumul ala. Distanta scurta, timp lung. S-o iei pe ocolite e cea mai buna scurtatura, asa cum e bine sa te grabesti incet si sa spui mult in putin.



Lumea lui Dumnezeu e ca un oras. Exista o cale scurta de a ajunge aproape de el (C.S.Lewis) Ea te poate duce pe un deal din care, intr-adevar, ai privire de ansamblu asupra metropolei. Poate ajunge acolo orice drumet, fie el filosof, teolog sau pur si simplu vreun ambitios ce vrea sa dovedeasca cuiva, ceva. Dar varful dealului este capat de drum pentru explorator. Intre el si lumea din fata lui se casca un hau de netrecut. De acolo nu ai cum sa ajungi IN oras, te poti doar lauda si eventual scrie o carte in care sa-l descrii. Si nu, nu te prea poate acuza nimeni de impartialitate.....

Exista si Calea ce lunga, care te duce direct in oras. E anevoiosa. Cobori de pe deal pe poteci inguste, prin ciulini si locuri prapastioase, dar ajungi in oras. Poti pierde chiar orasul din priviri si sa ai senzatia ca te-ai ratacit. Ajuns totusi la destinatie, realizezi ca nici macar nu-ti mai trebuie “the big picture” si poate, daca te intreaba vreun destept cum arata, tu nu-l mai poti descrie decat raportat la locul unde te afli. Devii cat se poate de subiectiv si reductionist si-ti pierzi credibilitatea in fata cercetatorilor de pe deal. Admiratorul sau criticul de la distanta nu aude claxoane, voci stridente sau copii chicotind, nu simte mirosul de mancare ce vine din restaurantul pe langa care tocmai treci. Nu inhaleaza smog si stie multe dar cam nimic din ce inseamna sa traiesti efectiv acolo.



Scepticul, superior (ca doar e pe deal), pus pe fapte mari, mai ia cate un bucatar la intrebari despre mecanica, costata ca-i paralel si trage concluzia: in acest oras oamenii sunt ignoranti, deci foarte posibil ca el sa nu fie deloc asa cum zic ei, simpli locuitori. Mai ia o asistenta medicala si-o roaga politicos (cum numai un intelectual stie) sa-I prezinte statutul juridic al orasului. Ea da din umeri, nimic logic de zis.. Si scepticul meu pleaca bucuros, dovedindu-si siesi ca n-are rost sa traiasca intr-un loc plin de ingrati, in care nimeni nu-I poate da o informatie limpede despre ceva. Ramane un turist. Nici macar atat, caci un turist are un “acasa”. Nu-I intelege nici pe calatorii ce se ranesc pe potecilor inguste, nici pe localnicii dezinteresati de teoretizarea banalului cotidian. Eu il felicit. E sceptic. Impartial. A luat-o pe drumul cel mai scurt spre orice si a ramas blocat in intersectie.



P.S. Daca nu are ghinionul sa scrie carti, el poate avea blog, ala fiind locul unde-si revarsa opiniile savante despre orice nu a trait. E un critic de arta ce nu stie sa tina o pensula in mana. Scrie recenzii culinare despre mancaruri niciodata gustate si fara sa fi transpirat vreodata intr-o bucatarie. E un las ce nu-si suporta mizeria si si-o scuza accentuand-o pe a altora. Un arhitect paranoic cu fundatia pe neant ofensat ca altii pretind ca si-au cladit casele pe Stanca.